duminică, 3 martie 2013

Aru'a




Când au venit la mine căutând o nouă minune a lumii,
Mi-au lăsat o foaie şi timp de răgaz doar o clipă.
Am ales să le scriu despre noua copilă a lunii
Şi le-am scris numele tău, atât, ca să nu fac risipă.

Întrebat cum ar putea să fie un mister o fiinţă,
A râs întreaga sală privind la foaia mea.
I-am întrebat de ce se îndoiesc de-a mea credinţă;
Le-am reproşat apoi că n-au văzut privirea ta.

M-au scos în faţa lor cu foaia mea - cu tine,
Şi mi-au cerut nedumeriţi să le explic
Misterul tău, esenţa entităţilor divine,
Ce te-au creat pe tine din nimic.

Aru'a am şoptit...şi totul a tăcut.
O sală-ntreagă transformată în statui;
Tavanul dispăru şi cerul se-ntinse spre necunoscut.
Eram acum doar eu pe malul Mării Nimănui.

În pumn am lăsat nisipul să-mi curgă;
Să pot da vântului tribut când vine să ia
Bucăţi mici din mine să paveze poteca cea lungă,
Spre tine, mister cu ochi vii, să-ţi aflu menirea!

Marea nu mi-a cerut decât raze de lună;
Să-şi întoarcă-napoi umbrele printre talazuri şi stânci.
Valuri s-au ridicat din adâncuri să-ţi aducă din perle cunună,
În larg se porniră chitările cu corzi rupte şi ecouri adânci.

Lumini se coboară din Rai peste lume,
Nechează caii nopţii cu ochii luceferi pe cerul strain,
Cărând după ei care de foc, contopindu-se cu ale mării spume;
Scântei se reped la mal, suflete ce-au văzut chipu-ţi blajin.

Briza aduce din larg primele frânturi de furtună,
Scurte momente de linişte ce le-adulmecă vântul;
Izul trandafirilor şi irişilor se plimbă împreună,
Pe tărâmul unde singurul lucru pierdut e cuvântul.

La doi paşi de mine himerele nopţii te poartă,
Doar umbra paşilor tăi lasă urme-n nisip.
Umăru'-ţi gol pentru vânt e o hartă,
Pentru mine-i creaţie divină, ca şi-al tău chip.

Cuvinte rosteşti dar sunt surd în faţa buzelor tale,
Mă uit cu ochi de copil cum zâmbeşti,
Parfumul tău mă-mbată pe masură ce te-apropii de mine agale,
Din scoarţă în scoarţă te las să mă citeşti.

De-aproape statuie de marmură-mi pari, cu ochi de secară;
Vântul şopteşte urechilor tale poveşti despre mine.
Mâna mi-o întinzi şi din ceruri îngeri coboară,
Mă-ndeamnă să-ţi dau ce ţi se cuvine.

Las valurilor pradă mâna mea stângă ce goală,
Cununa de perle din a mării mână ridică;
Emoţii se-adună, se-ntrec şi dau năvală,
Raţiunea se vede-ncolţită şi-abdică.

Ezitând o aşez pe părul din fire de abanos topit;
Sub raze ale soarelui de vară ce-i acum departe,
Zâmbeşti iaraşi dar simt tristeţea unui asfiţit,
 Cum scapă printre buzele tale sub o formă aparte.

În momentul când ale tale buze îmi ating obrazul,
Fiecare fibra a mea rezonează cu al tău sărut.
Singura mea legătură cu lumea rămâne talazul;
Noţiunile de timp şi spaţiu îmi sunt acum străine, au dispărut.

Mă tragi înapoi din vâltoarea torentelor de vise,
Mai devreme decât aş fi vrut, mult prea devreme.
Înainte să aflu taina cuvintelor ce pe spate-ţi stau scrise,
Descriind teoreme ce, cu puţin răgaz, le-aş fi transformat în poeme.

Ne aflăm iar pe plajă dar de astă dată ţi-aud vocea ruptă din bazme.
Surâsul tău emană în jur un clinchet subtil de cristale,
Privirea mi se pierde o clipă în ale nopţii fantasme,
Şi-atingerea ta mă-ngroapă într-un nor de petale.

 Furtuna ajunge la ale noastre picioare.
 Din mijlocul ei paşeşte apăsat şi grăbit cavalerul;
Tună şi fulgeră ochii lui negri, mâna lui ţine o floare;
 Mesager îi e vântul, Împărăţia-i e cerul!

 Mâna o-ntinde spre tine şi văd cum a ta mână-l urmează.
Te îndrepţi spre furtuna ce-şi varsă fustrarea la mal;
Arunci spre mine un ultim surâs ce dansează
 Pe-a mea retină-n continuu, purtat în derivă de-un val.

Tot ce-mi rămâne e o sală goală şi foaia cu al tău nume.
Minunea n-au reuşit să o vadă muritorii de rând;
Mă retrag şi eu dar ceva îmi spune
Că ne voi mai întalni, întrebarea e "când?"...