vineri, 16 martie 2012

Ana'lucy



Pe scena prinsă de amurg în raze ale soarelui ce cade,
Orchestra serii cântă partitura lunii în cascade
Pentru fiinţa ce desculţă păşeşte pe pământul rece,
Cu ochii-nchişi aceasta, aşteaptă soarele să plece.

Renunţă rând pe rând la haine, lăsându-şi trupul gol,
În grija nopţii ce grăbită o-nvăluie domol,
Legându-i fire de-ntuneric pe coapsele de ceară,
La încheietura mâinii stângi prinzându-i o brăţară.

Prin părul de-abanos dulceag ce îi ascunde omplaţii,
Se pierd fluturii nopţii...s-au mai pierdut şi alţii
În ochii ei de chihlimbar ce au supus pe mulţi,
Privirea ei cu flăcări vii te fac să o asculţi.

Strigarea mută a nimfei o aude clar doar vântul,
Din jocul frunzelor de-argint se apropie ca gândul,
Să prindă mâna fetei ce simţindu-l, se aprinde
În steaua nopţii ce de boltă se desprinde.

Începe totul cu un pas umbrit de-o amplă piruetă,
Şi vântul ce-i înalţă în tăcere supla-i siluetă
Spre luna plină ce cu braţele întinse o primeşte,
Să-i simtă frumuseţea, sărută fruntea-i părinteşte.

O cheamă înapoi pământul din preludiul ei cu luna,
Şi coborând se-ntinse după vânt să-i prindă iarăşi mâna,
Dar mâna ce o prinse era alta, mult mai caldă;
Fiind a poetului ce-n ochii lui cu lăcomie o tot scaldă.

Un semn din mâna lui şi-orchestra amuţeşte,
Dintr-un stejar bătrân, un cântec se porneşte,
Cântat de-o umbră la chitară încet cu voce stinsă
Sub armonia notelor, de lume se trezi desprinsă.

Rămase ea, fără poeţi, noapte sau lună.
Ea singură şi al ei dans întodeauna împreună,
Timpul rămase-n loc, privind-o cum se mişcă-n lumea ei;
Văzând-o cum dansează, te abăteai din drumul tău fără să vrei.

Se năpustiră raze vii de soare s-aducă dimineaţa rece,
Sfârşind brusc dansul fetei ce se grăbi să plece,
Uşor se îndreptă din nou spre viaţa ei de zi cu zi...
"Ana'lucy..." şoptii poetul, "...te-aştept ca să revii."

miercuri, 7 martie 2012

Lina'dama




Singurul lucru de care mi-e frică sunt eu.
Îmi tremură trupul sub apăsarea puterii ce-o ţin
În minte, idei şi în gânduri...în mâini mai puţin,
Degetele stângi le stăpânesc cel mai greu.


Respiră prin mine o fiinţă ce înghite cuvinte,
Pe marginea Cascadei Tăcerii cântându-şi balada
Sufletul putred întinde peste tâmple-mi arcada,
Sub bolta Lumii ce-şi varsă în mine privirea-i fierbinte.


Ascund în pumnu-mi de ceară voinţa de fier
De-a trece oceanele vieţii ce topesc în ele furtuni,
Aduse de buzele-amare ale celei ce cu ochii-i cărbuni,
Mi-a pus lanţuri gândirii fermecând-o din fluier.


Paşii mei ce se pierd pe potecile Timpului,
Conjură umbrele muzelor ce pe rand mi-au muşcat buza
Lăsându-mi trofeu sutienul sau bluza,
Să le uit în schimb trăsăturile chipului.


Bătăile inimii le-am pierdut în vocea Pământului;
Strigându-mă din adâncuri s-a scuturat cerul
Lăsând peste mine lumina şi gerul
Stelelor ce căzând mi-au lăsat blestemul cuvântului.