Rede'grada

Am scris doar ca să uit de mine

Sfidând prezenţele divine,

Pe manuscrise fără nume

Spărgând cuvântul în fărâme,

Dorind doar clipe de odihnă

Pentru o mână fără tihnă

Ce a vărsat umbre pe foaie

Stingeţi-mi lumânarea din odaie!

Să-mi poată ochiul vedea pleoapa...

Nu-mi trebuie mâncarea şi nici apa,

Doar linişte, scăldaţi-mă în ea!

Să pot dormi, să pot visa...

Nu-mi trebuie sărutul nopţii,

Vreau doar răceala dimineţii

Martor să-i fiu la răsărit

S-arat respectul cuvenit

Acelei stele ce revarsă

Lumina-n foaia de pe masă

Ce mi-a fost pernă zile-n şir,

M-aşteptă crucea-n cimitir

Sperând că voi veni să dorm sub ea

Având pe piept bobocii de lalea

Şi o să vin, dar altădată,

Când o să am conştiinţa împăcată...

Ema'non

Am fost destul,

Acum e altul...

Ai fost însă deajuns...

Acel mister de nepătruns

Din care am făcut un viciu

Să m-amăgesc iar cu deliciu'

De a-ţi călca umbra-n picioare

Şi de-a o îneca în mare

Privind cum spuma valurilor spală

Privirile ce-au dat năvală

Vânând doar cicatricile adânci

Să îmi împingă de pe stânci

Mândria ce-a făcut din mine om

Şi-orgoliul ce m-a transormat în demon...

Ai vrut ca să rămână doar

Comunul din particular...

Dar n-a rămas decât,

Un agat testament...şi-atât!

Ram'tisun

S-au prăbuşit statui,

le-au dărâmat idei

S-au scufundat galere

în faţa celor de pe chei

S-au năruit imperii,

clădite din batjocuri

S-au irosit decenii,

vândute pe nimicuri...



Au tresărit sclipiri

în genii coborâte

Au judecat trăiri,

esenţa rătăcind-o în amănunte

Au ignorat simţiri,

cu ochii-nchisi păşind pe sticlă

Au dezgropat pe faraoni

dar s-au umplut de frică...



A erodat dreptatea

în petale de rugină

A coborât furia

în picături de ploaie fină

A răstignit focul

cenuşa de pământ

A renunţat natura

la cei ce nu mai sunt..

Vad'ava

Nu te uita!

E-acolo sus...



În colţ de cameră ascunsă,

Prizonieră într-o pânză,

Ţesută de-un păianjen la-ntamplare

Sperând să prindă-n ea mâncare,

Sub formă fluturilor mici,

Visând însă la licurici...



Dar el a prins ceva infim:

Privirea mea...



Tu,arahnidă fără minte!

De-aş şti că înţelegi cuvinte,

Te-aş lua numaidecât la întrebări

Să-mi spui secretul capcanelor de ieri

În care mi-a rămas privirea pradă

Imobilizată printre fire de zăpadă...

Fassir't

Ţi-au spus mai toţi,

nu numai eu...

Că vei sfârşi,

sub apăsarea măştii de hârtie,

Într-un infern,

de unde îţi vei privi divina nebunie;

Cu disperare,

pe scena acompaniată de Orfeu.



Opreşte-te la timp,

ca ceea ce regreţi să laşi uitării;

Închide ochii,

ştiind de frica nevenitului apus...

Aşa cum o făceai,

când încă mai spuneai ce-aveai de spus,

Inevitabilul răspuns,

E umbra înecată-n spuma mării.



E în zadar,

când simţi conştiinţa cum se frânge,

De zidul rece,

al îngheţatelor păreri de rău...

Şi dai s-apuci,

ceva ce nu de mult era al tău,

Doar ca să vezi,

cum din priviri dorinţa ţi se stinge...