Fida'rosa

Clipeşte încet,
Să simţi vântul cum îţi suflă în pleoape
Respiră adânc,
Să vezi natura ce ţi-e mereu aproape
Ascultă atent,
Vocea străbunilor ce din pământ strigă
Priveşte mereu,
La cerul plin de scântei ce sufletul intrigă
Mergi înainte,
Pe drumul ales de tine ca fiinţă imperfectă
Măsoară cu grijă,
Timpul ce-ţi poartă gându-n direcţia corectă
Atinge uşor,
Infinitul ascuns de vedere, cu mâna firavă şi fină
Coboară rapid,
De îndată ce noaptea se lasă, a lumii cortină
Simte din nou,
Buzele ce te doresc şi nu te vor avea niciodată
Aşteaptă necontenit,
Vorbele ce te vor face să tremuri toată
Încearcă ferm,
Să îţi transformi visele în realitate
Alege singură,
În loc de mere verzi, pe cele coapte…

Esta’gora

Înecat de speranţă înfloritoare stă biruit
Sufletul tău …eden de teamă mistuit,
Întinzi o mână, cauţi peste prag a trece
Dar tot ce simţi e zidul dur şi rece

Doreşti tu, făptură muritoare şi blajină
Cu gândul s-alungi norul ce-ascunde a lunii lumină
Şi ridicând o mână sa-ţi cadă la picioare
Întunericul supus, câine de vânătoare

Chiar speri ca din privirea-ţi de cristal
Să faci ca timpul să ajungă la final
Gândindu-te că dacă te abandonezi iubirii
Vei stăpânii mânia şi sălbăticia firii

Visezi de crezi că chiar pentru o clipă
Universul va face din tine risipă
Când şti prea bine că toţi sunteţi materie
Doar fiinţe perisabile ce moartea-i sperie

Eşti tu o sfântă, sau cea aleasă,
Să duci în lumină a omenirii rasă?
Consideri c-ai puterea necesară pentru-a prevenii
Dezastrul ce n-au putut să-l evite nici măcar zeii?

Şi dacă da, ce te opreşte să o faci?
Să scapi această lume de foame şi săraci
De ce nu-mpărtăşeşti lumii întregi?
Iluminarea căutată de înţelepţii zeci

Să fie egoism, sau teama de a încerca
Să le deschizi iar drumul, să le redai speranţa
Deoarece şti, la fel ca şi mine…
Salvarea e în ei, şi nu în tine

Tu eşti o fiinţa stranie, mai mult decât aparte,
Născută printre stele şi botezată-n noapte
Iţi duci existenţa, refuzându-ţi destinul
Să te compar cu un cristal, sau cu safirul…?

Yadsenit’nelav

Pentru toţi acei care au văzut în ochii fiinţei iubite
Lumina ce scapără voios nesfârşite şoapte-nflorite
Din adâncul inimii lor precum nestematele nopţii,
Cel ce i-a unit pe toţi a fost glasul neauzit al sorţii….

Pentru toţi acei care tremură când de mână ţin
Mâna pereche ce tremură la fel de sublim
Şi la fiecare pas strâng aceea mana şi mai tare
De frică să nu piardă a inimii strânsoare

Pentru cel sau cea ,care au găsit poate din întamplare
Acea bucurie după care sufletul caută până la epuizare
Şi care se roagă în fiecare zi la soare şi la luna cenuşie
Ca iubirea lor să dăinuiască până-n veşnicie


Pentru fiecare suflet ce şi-a găsit perechea în sfârşit
Şi care pentru cel iubit să se sacrifice e pregătit
Dispus să renunţe la mândrie şi orgoliu ce destramă
Doar pentru a vedea un zambet pe chipul de aramă

Pentru cei care nu au avut curajul să spună până acum
Ceea ce simt în adâncul lor, înainte să devină scrum
Pentru aceia care nu au avut curajul să spună „te iubesc”
Înainte să-şi dea seama cât de mult greşesc

Iubiţi-vă mult copii ai lunii, şi faceţi-o necondiţionat
Nu regreta că ai spus: „Te iubesc” ,pentru că a contat,
Abandonează-te iubirii şi lasă raţiunea la de o parte
Viaţa e mult mai mult decât povestea dintr-o carte
.
.
Şi eu în miez de noapte mă-ntreb, oare-aş putea…
Să mă îndrăgostesc de-o stea?

FallingStar

A venit noaptea, o noapte ce trece
Prin mine ca teama, o noapte prea rece
Ce-mi aduce aminte de iarnă,
Dar merge…


Pe cerul nefast, din mii de lumini efemere
Doar una îţi semănă ţie, doar una-i placere
Doar una e-n stare s-aline,
A sufletului durere…


Străluceşti puternic, mai puternic ca luna
Ce-şi ascunde razele, îţi cedează cununa
Luceafărul încearcă,
Să te-atingă cu mâna…


O fărâmă de soare, o bucată din rai
Cu chipul de înger, născută în divin alai
Pe treisprezece,
A lunii lui mai…


Ţine în mână timpul şi soarta altor făpturi
Nemurirea-i aminteşte, ca-i a nimănui
Are infinitul dar nu doreşte,
Mărimea lui…


Simte de jos o căldură venind de la noi
Muritorii de rând, cei plini de nevoi
Cu suflete fragile de sticlă,
Şi la fel de moi…


O căldură mai fierbinte ca a soarelui aură
Dar mai blândă ca briza, şi lipsită de ură
Ce capătă în aer,
Culoarea de aureolă…


E căldura măruntă după care tânjesc zeii
E fructul conştiinţei, al inimii şi pasiunii
E inamicul,
De neînvins al raţiunii…


Îşi scutură aripile pline de somn şi polen
Îşi face avânt din înaltul cerului solemn
Se scufundă văpaia,
În întuneric etern…


Atinge pământul cu pasu-i de gheaţa şi foc
O stea a căzut chiar în al lumii mijloc
Noaptea se face lumină,
Munţii se mută din loc…


Îmbracă rochia dăruită de râu cu pietre de lună şi soare,
Peste trupul de ceară, plin de grandoare
Întreaga făptură,
E-o adevărată splendoare…


Cutreieră lumea, se amestecă printre ei ,muritorii
Îi observă pe-ascuns, începe să simtă fiorii
Se deschide treptat,
Asemenea florii…


Atinge pentru prima oară ceva ce-i viu
Savurează cu fiinţa apusul purpuriu
Abandonează voit,
Al nemuririi val străveziu…


Acum muritoare şi-a păstrat misterul
Zâmbetul ei încă mai luminează cerul
În privirea ei,
Încă mai vad eternul…


Un simplu gest de-al ei învie dorinţa
Ai vrea s-o refuzi dar nu mai ai voinţa
În ochii ei,
Mi-am pierdut fiinţa…

MorningStar...

O iluzie-n noapte prin fulgii de nea
Zâmbeşte vioi...îmi zâmbeşte o stea
Mă face să cred fantasmele sorţii
Râde de mine prinţesă a nopţii

Dincolo de chipu-i creol-caramel
Se ascunde o fiinţa timida de fel
Cu urme de lacrimi pe sufletu-i frânt
Ce-şi ascunde durerea prin gândul mărunt

Vântu-i şopteşte balade străvechi la ureche
Luceafărul îi stă tăcut şi gânditor de veghe
Luna îi poartă paşii firavi spre edenul nimănui
Gândurile-i zboară să se-ntâlnească cu ale cerului

Se uită la stele, le cere răspunsuri divine
Nu ştie că faţa de stele suntem făpturi străine
Îşi pleacă privirea spre muritori, spre mine
În ploaia de nea totul se pierde-n neştire

Ochii căprui de caşmir umed
Îi aţinteşte spre sufletu-mi şubred
Îmi apucă mâna cu mâna-i firavă
Vocea ei blândă răsună-a octava

Dar lasă un gust amar parfumul ei
Cu toate că-i dulce ca floarea de tei
Dispare-n perdeaua alba de nepătruns
Îmi scapă prin degete un alt mister ascuns…

O şoaptă rămâne , odată ce noaptea se stinge
Un vârf de munte ce nu-l pot atinge
Dar strălucirea acelei stele de dimineaţa
Rămâne la fel, cu toate că-i ceaţă.

Merită oare să urmăreşti curcubeul?
Să alergi pe unde nu-îndrăzneşte nici zmeul?
Să cauţi o stea pe cerul cu mii dintre ele?
Să cauţi scânteia ce-ţi dăruieşte visele?

E o întrebare la care doar ea poate
Sa-ţi răspundă într-o noapte
Fără stele pe cerul de plumb întunecat
Sau poţi să te-ntorci de unde-ai plecat…