Păşeşte-n palma mea de vrei tu domnişoară,
Să te conduc doresc, pe scena vieţii.
Păstrează-n mână a ta vioară,
Vreau să îmi cânţi în zorii dimineţii.
Ridică Caron cortina nopţii dintre umbre,
Să poată ochii mei calici să te admire
Cum, stând în faţa dimineţii ţintuită în penumbre,
Ridici de jos tăcuta ta privire.
În acea clipă, tăcerea se revarsă peste lume.
Cu porţii mici de linişte se naşte zarea,
Lumina se repede în ale valurilor spume
Să-ţi poarte chipul unde n-ajunge uitarea.
Vioara prinde glas la prima notă.
Se-opreşte timpul să asculte lângă mine,
Cuprinşi de vrajă sub aceeaşi boltă,
Stăm amândoi uitându-ne la tine.
Aud arcuşul tău cum pe vioară se avântă...
Dispare tot în jur, rămân doar spaţii goi.
În Universul ce se naşte şi se zvântă,
Privesc acum la cer în ochii tai.
În ultimul acord îmi stă trezirea;
Din visul meu: ocean întins de note-adânci,
În care mi-am găsit la fund iar nemurirea,
Doar ca s-o pierd din nou pe undeva pe stânci.
De tine să m-apropii îndrăznesc cu greu,
Violonista zorilor de azi ce laşi mereu ecou;
Îţi dăruiesc crinii imperiali: ofranda lui Orfeu
Şoptindu-ţi "Maya, te-aştept să-mi cânţi din nou..."
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu