Efino'dara [Anabella ]

Rătăceam de ceva vreme,
căutând pe străzi pustii,
Seva paginilor albe:
muza nopţilor târzii.

N-am găsit-o eu, ci ea:
Na'kari, floare de lună;
Anabella, tu străină,
te-aşteptam de-o săptămână!

Nu-ntreba de ce şi cum,
n-am nevoie de motive,
O să îţi expun scânteia
chiar şi fără negative.

Împletesc miazma nopţii
în fluturi cu aripi moi,
Să ajungă dimineaţa
fix pe umerii tăi goi.

Din cupola mâinii mele
las să zboare trei scântei,
Din cerneala ce-a scris noaptea
jurămantul la atei.

Purtate vor fi de soare
pe obrazul tău, icoană!
Şi-ţi vor fi tot restul vieţii
nestemate la coroană.

Şoptind numele tău mării,
se vor naşte iar sirene,
Ce îţi vor cânta balada
şi o vor purta în vene;

Dând-o mai departe lumii
ca şi crez căzut din stele,
Ce născute-n palma mea
au făcut voile mele.

Pasul ce îl porţi prin ceaţă,
pavează în urma lui
Poteci de urmat în viaţă
pentru cei ai nimănui.

Părul tău, caşmirul verii
ce purtat de vânt prin lume,
Va sfârşi ultimul act
dintr-o piesă fără nume.

Ochii tăi de caramel
ce-au vazut minuni în şir,
Opreşte-i asupra mea,
îţi ofer de vrei şi bir.

Ai convins se pare Timpul
să stea locului o clipă
Cât ţi-e zâmbetul pe faţă,
vrea să faci din el risipă.

Bolta gândurilor mele,
s-a frânt în aceasta noapte
În nuanţe de chihlimbar
ce s-au transformat în şoapte;

Disipându-se în zare
peste munti cu creste mute,
Se revarsă avalanşa
întrebărilor mărunte

Ce îţi fug pe chipul palid
de ceară trandafirie,
Transformând tot Universul
într-o simplă alegorie.


 P.S: Happy birthday! Be good , do good! :)

Ul'rilan

nu te uita cu ochi umili,

sau tu nu şti?

nu sunt deloc bolnav,

nici nu mă doare aşa grav,

pe cât crezi tu c-ar trebui.

m-ai luat de mână violent

şi m-ai adus degeaba,

pe holuri de spital, plimbat pe la urgenţe.

nu sufăr nici sleroze nici demenţe!!!

şi nu-nţeleg care e graba...

te uiţi la mine cam ciudat,

cu gesturi curioase,

ca pictorul ce-admiră eşecul lui.

îmi tot repeţi că sunt al nimănui,

să te întreb de ce muşti buza ta cu gesturi furioase?

degeaba-ncerci.

motivele nu le găseşti

în buzunare sau pe străzile ce-s goale,

degeaba cauţi printre miile de ţoale.

nu am fost niciodată ce-ţi doreşti!

opreşte-ţi cruciada!

lasă-mă să-mi trag suflarea,

pe-această margine de lume să mă aşez doresc.

cu milă la-ncercarea ta eu să privesc,

cum cauţi să-mi găseşti tu calea. 

dă-mi pace

gândurilor ce aşteaptă,

plecarea ta din Universul meu.

păstrează sărutarea de la heleşteu,

ca amintire, chin sau faptă.

Na'kari

Doar corbii albi mai poartă-n zborul lor cărarea,

Întinsă peste nenumarate tări de praf şi de grafit,

Acolo, în plină iarnă, grădina-i de lalele nu s-a ofilit

Înconjurând al ei hamac din care admira cum îi dansează marea.

Pe malul îngheţat o poarta pasul, dar gândul i se duce mai departe

La fel îi fuge si privirea, din ochii ei de caramel topit

Scăldându-se în orizontul  rece ce îi ramane strain şi-nmărmurit,

Doar vântul ce-i aduce veste, şi  vestea ce-o aduce sunt doar şoapte.

De jos priveşte la primii fulgi de nea ce în tango se-avantă,

Deasupra ei, urmaţi de alte mii şi mii de suflete de gheaţă.

Împerecheati coboară spre ceea ce noi o numim viaţă

Şi nu-i nimic mai mult decat o clipă: perfidă şi măruntă.

Îi ţese soarele mantaua de lumină peste umeri,

Ce i-a sculptat natura în porţelan şi ceară albă,

Pe gâtu-i fin, mituri şi astre stau împletite-n salbă,

Dar umbra zâmbetului ascunde-n schimb doar temeri

Torente de petale se-adună-n preajma ei ,

Acorduri vechi  se-aud din corzi de bronz tocite,

Se sparg talazuri de catargurile epavelelor  înmărmurite,

 Cu ochii-nchişi  tot  simte briza cu iz de orhidei.

Îi face semn poetului  timid să iasă la lumină.

Din sfera de-oglinzi opace, deschise a lui mână,

Condeiul neîncetat lucră o săptămână,

Balada i-o cântă, dar doar sub lună plină .

Ma'za Gala'beri

Tăcerea ascunde întodeauna paşii celor mai timizi,

Prin praful lumii, plimbându-se pe strada plină de perfizi

Căci  numai pasul ei, în taină poartă taina unui vis.

Doar ochii: lagunele-i de chihlimbar, mai văd intrarea-n paradis.

Rămane-n spate lumea, între pereţi de piatră,

În mijlocul naturii gânduri măreţe o aşteaptă;

Coroana dezgolită a pădurii se-apleacă-n reverenţă,

Şi vântu' în jurul ei îşi cântă corzile-n cadenţă.

Raze timide varsă soarele, frângându-se pe buzele-i trandafirii,

Curând se pierde urma ei sub colosale bolte safirii;

Bolte ce ţin în pântece pe lângă stele, nenumarate vise: 

Speranţe vagi ce moştenite de copii în ochii le stau închise.

Acolo, ţinând în mână cheia Porţii ce separă Cerul de Pământ,

Aşteaptă el, străinul ce legat de ea prin jurământ,

Născut din incestul a două umbre vegheză asupra ei necontenit;

Privindu-i însa frumuseţea rămâne adânc nedumerit.

Odorul crinilor de mai pe gâtul ei de porţelan,

Îmbată simţurile străinului ce o conduce la divan

Şi luând în mâna lui pe-a ei, simte fineţea pielii ca de ceară,

Deşi e frig, bătut e iar de adierea nopţilor de vară...

Ea îi zâmbeşte larg, privind adânc prin fiinţa lui,

Născut ca şi himeră, soldat în slujba nimănui,

Serveşte fiinţa ce-o admiră, pe cea care îi zâmbeşte,

Îndrăgostit străinul stă, în umbra celei pe care şi-o doreşte.

Se-aprinde cerul violet, cu nuanţe de turcoaz topit,

În faţa fetei ce-şi întinde mâna spre zarea ce s-a risipt

Spartă-n atomi sub urletul de jale al lupului pierdut,

De haita ce l-a renegat, de haita ce nu l-a mai vrut. 

Deschisă Poarta de străin, aşteaptă paşii ei tăcuţi,

Ce vin trăgând în urma lor cuvântul celor mulţi necunoscuţi. 

Rămase însă în prag chemându-l din priviri la ea,

Şi sărutând ale lui buze, sădii în ochii lui uitarea.

Trecu pe celalalt tărâm fără să mai arunce o privire,

Lăsând în spate un strain ce agăţat de-o amintire

Îi va purta în suflet sărutarea de pe buzele de trandafir;

Încă un an va aştepta din nou domniţa cu părul de caşmir.

S'anide

Colţi de-ntuneric ameninţă apusul din umbra semilunii,

Se sparge-oglinda nopţii în sunet de strigoi...

Şuviţele de foc îi curg cascade pe umerii ei goi;

Priviri tăcute o privesc din toate colţurile lumii.

Se-adună hoţi de suflete la lacul de pe munte

Unde se scaldă-n lavă trupul S'anideei;

Dragoni îi suflă foc pe floarea orhideei

Ce îşi împrăştie candoarea pe-a ei frunte.

Şi-au scris coregrafia fluturi de cerneală,

În omoplatul drept pe pielea-i sărutată de luceferi;

De-alungul coapselor îi odihnesc petalele de nuferi

Învăluindu-i fiinţa întreagă într-o mireasmă ireală.

La buza cu pistrui râvneşte demiurgul neîncetat,

Să-i simtă gustul dulce de smochină timpurie,

Ochii-i tânjesc la trupul zvelt ce mângâie mătasea străvezie;

Priveşte-o demiurgule! priveşte-o cum se-apucă de cântat...

Mai face-un pas spre S'anideea vrăjit de glasul ei,

Dar luna îi împrăştie mantaua lui de umbre pe pământ,

Apare gol în faţa fetei speriat şi fără de cuvânt;

Ea îi zâmbeşte cald şi prefăcută în scântei se pierde pe alei…