De-mi treci marea de cerneală
tu copilă ce-ai strâns rânduri,
În mâinile ce-ţi sunt de ceară
atingând atâtea gânduri,
Puse-n grabă pe hârtie,
să nu zboare precum vântul,
Ţin în ele taina lumii;
ţii în mână tot Pământul!
Barca ce ţi-o faci din trestii
a purtat de-a lungul vremii
Zei ce au pierit cu timpul,
şi-ale nopţii mândre bestii.
Dar acum te poartă-n braţe,
peste apa mea de gheaţă;
Vino, azi te-aştept la Poartă
să-mi spui ce vrei de la viaţă.
Malul ce-ţi sărută pasul
te primeşte-n a mea lume;
Locul unde cei aleşi ajung,
dupa cap nu dupa nume.
Lasă-ţi mâna prada mie,
vreau să te conduc copile,
Pe tărâmurile mele
unde totul stă în file.
Ajunsă în faţa Porţii,
desfă-ţi mintea într-o cheie.
Forma ei va fi lăstarul
unei flori de orhidee.
Vei deschide cu ea lumea
ce stă închisă într-o coajă:
Univers al celor care
s-au găsit pierduţi pe plajă
Bolta ce o vezi deasupra
îngerii i-au dat culoare,
Prin luceferi mereu tineri,
veşnic tânjind cu ardoare
la iubire pământească
ce-i găsită în trupuri calde.
Azi tanjesc la ai tăi ochi,
în lumina lor să-i scalde.
Podul ce îl vezi la mal,
ridicat în cinstea ta,
Cere paşii tăi mărunţi;
lăsă-ţi haina-n grija mea.
Te îndrepti spre locuri unde
nu-i nici frig şi nici căldură,
Poti să laşi acum de-oparte
masca ce-o ai pe figură.
Braţu'-ntinde, desfă pumnul
într-o arcă ce va ţine,
Munţi întregi de aur verde,
Fiinţă cu puteri divine,
te proclam şi te ridic
Printre zei de muritori,
făra să îţi cer nimic.
Luna îţi va împleti iatacul
din raze de-argint topit,
Legănată-n umbra zilei
vei dormi la asfinţit.
Aripi de dragon pătate
vor cuprinde trupul tău
Şi îl vor purta în spate
până-n pragul lui Orfeu.
Harpa lui îţi va fi muză,
serafimi îţi vor croii
Rochia ce o vei purta,
rochia-n care voi privi
Cum îţi mişcă fiinţa toată,
într-un dans al nemuririi.
Frumuseţea ta copilă,
este împotriva firii!...
De vei înota oceanul
viselor ce nasc din gânduri,
Nemurirea te aşteaptă,
te vei pierde printre rânduri
Ce le-ai scris seară de seară
cu speranţa drept peniţă.
Grija însă la iluzii,
grijă draga mea domniţă...
Trezită vei fi de mare,
de-a ei calmă briză rece,
Valuri albe, roş', albastre
peste gleznă îţi vor trece,
Să-ţi aducă-n braţe taina
celor mai ascunse locuri;
Îngropate în adâncuri,
Făurite-n timp şi focuri.
Îţi voi umple eu carafa
cu stropi mari de rouă fină,
Culeşi pentru dimineaţa ta
din bobocii de lumină
Ce-au crescut pe glezna nopţii,
din flori albe de-ntuneric
Sus pe marginea Abisului
răspândind miros feeric.
Este timpul draga mea,
Universul meu se-nchide.
Însă ştiu că mintea ta,
altă lume va deschide.
Păşeşte tu iar prin poartă
fără să-ţi întorci privirea.
Din toată povestea mea,
ţie îţi las amintirea...
Ce-o sa faci oare cu ea
te priveşte doar pe tine.
Vinde-o celor mai săraci;
...iar de nu te poţi abţine,
Ţine-o încuiată-n minte
printre ale tale gânduri
Ce-mpletite cu speranţe,
Îţi vor răsări din rânduri.
