Torei' otoni

Au ruginit medaliile eroilor în piept,

Ploate de-atâta fală şi respect,

Ce i-a orbit şi le-a săpat

Mormântul ce i-a încuiat,

Între-acele patru scânduri

Printre toate-acele rânduri,

Ce-au ridicat în slăvi pe om

De la rasă până la atom,

Şi l-au condus până la lună,

Doar ca să cadă-n prima dună

Din deşertul propiului defect,

Aşa s-au abătut de la traiect

Mai mulţi, nu numai cei numiţi eroi

Şi toată vină o purtăm doar noi.



Încă ne-ascundem în spatele păcatului etern,

"Suntem oameni..." e drumul sigur spre infern ;

Aceeaşi scuză de-a lungul sutelor de ani

Ne-a dat moralitatea pe doi bani

Şi-acum avem curaj să cerem mântuire ,

Ipocrizia ne-a ajuns sutană pentru izbăvire...


Trăim ca sclavi ai propriilor vicii

Pe care încă le considerăm delicii

Şi-avem pretenţia ca soarele să se ridice pentru noi ,

În fond, noi suntem OAMENI,noi suntem EROI...

Inepa'cumiru

 V-aţi plictisit?

 Şi eu...

 Aceleaşi teme,

 Aceleaşi abordări boeme,

 Despre ratatul ce-a iubit

 Şi fata ce l-a fraierit

 Să-şi vândă sufletul pe umbre de lumină,

 Doar ca să stea închis în piatră fină...

 Apoi citind sfârşitul dintr-o carte,

 Cu scris urât şi fără calitate

 Să îl recite în faţa lui:

 E dramă dobitocului...

 Aşa că voi cei ce-aţi citit,

 Acele titluri v-au cam chinuit,

 Dar respiraţi uşor, s-a terminat...

 Vă spun adio, am plecat!...  

 Mă mai întorc? Probabil....  

 Dacă găsesc un motiv veritabil,

 Dar nu mă credeţi pe cuvânt  

 Cuvântul ce-l aveam nu mai e sfânt...

Ana'vi

Desfă-ţi petalele privirii,

Arată-mi floarea ochilor de chihlimbar

Trădează-ţi taina nemuririi

Din buza ce mă chinui s-o ignor,dar în zadar...



Abandonează-ţi pe un mal eşarfa,

Au înflorit cireşi pe gâtul fin, de porţelan

Şi umple-mi neîncetat carafa

Cu rouă strânsă pe obrajii-mbujorati timp de un an.



În umbra nopţii poartă-ţi pasul,

Pe-aleea goală, călcată doar de paşi grăbiţi.

Ignoră ceea ce-ţi şopteşte ceasul,

Te-aşteaptă cei nebuni şi fericiţi...



 Lasă-ţi capul pe foaie,

Să zboare gânduri printre norii de hârtie.

Ascultă bobocii de ploaie

Cum săruta geamul de voie sau doar din inerţie...

Radse'farn

Se ia o fiinţă,

de preferat femeie

Cu forme bine definite,

Aşa, ca şi idee...



Se-ndepărtează apoi

tot ce găsim ca inutil:

Bluza, fusta,

Sutienul ei vernil...



Urmează îmbăierea

în lacrimi de fecioară,

Să i se prindă-n piele

fineţea de petală.



Se lasă la uscat

la foc de şemineu

Pe un divan, tot goală

în grija lui Orfeu.



Prin păr se pun garoafe,

cerceii în urechi,

Pe buzele-i cărnoase

odorul de vin vechi.



Se rup apoi boboci:

lalele, trandafiri

I se masează sânii

cu-atingeri de caşmir.



Pentru servire se aşează

în aşternuturi moi

Cu iz de orhidee

pe umerii ei goi.



A se gusta din ea

când martor e doar luna

Iar după miezul nopţii,

a se gusta întruna...

Tavi'ole

Hai…

Lasă degrabă peniţa din mână,

Aruncă şi foaia deoparte…

Încă întrebi de ce?

Copilă…afară e noapte!...



Respiră adânc…

Pentru o clipă infimă,

Îngăduie-i fiinţei să fie,

Ultimul acord cântat la chitară

Din a râsului tău melodie…



Acum…

Deschide pumnul şi lasă să zboare,

Toţi acei fluturi avizi de lumină,

Ghidaţi de conştiinţă şi gânduri

Lasă-i să-ţi guste polenul din mână…



Răbdare…

Nu bea pocalul până la fund,

Cunoaşterea poate fi otravă pură

Ce mulţi o beau din vanitate,

Ai grijă,nu bea peste măsură!...



E timp…

Să te întinzi pe-un câmp de violete,

Ca tot ce şti să laşi uitării

Tu, trandafir ce le porţi numele

Scăldat de noapte-n umbra verii…



Va fi…

Momentul crucial în viaţă,

Când vinul agoniei vei gusta,

Extazul îl vei găsi ascuns în bucurie

Si va veni de la cei ce-au rămas în urma ta…

Tap'ca...

Închide-i Doamne ochii!

Astupă-i glasul violent,

Să n-o aud…

Să nu mai văd în faţa mea,

Trupu-i firav şi zvelt…


Îneacă-i formele degrabă!

În fumul negru al uitării,

M-au ispitit…

Mi-au tot trezit instincte,

Ce le credeam pierdute-n agonia verii…


Nu te gândi să pleci!

Nu înainte de a coase acele buze,

Ce m-au rănit!…

Ce le-am văzut!

Când au plecat fără să-şi ceară scuze…


Hai du-te, pleacă!

Dar i-a şi umbra ei cu tine,

M-am chinuit destul…

M-a chinuit de-ajuns,

A reuşit să îl separe pe EU de mine…

Tasaimad’oda’cuara

S-au dus toate...

Una câte una,



Mi-au sărutat peniţa şi-au plecat

Pe poarta ce s-a ferecat

În urma lor, lăsând doar lacătul de sticlă,

Iar cheia: jumatate teamă,jumatate frică

M-au păcălit să o înghit,

Tăcând şi întorcându-se subit...

Nici una n-a privit în urmă

Printre firele de brumă...



Zeiţe am văzut în fiecare,

Le-am botezat în razele de soare...

Am adunat din ele doar esenţa:

Cerneala ce le-a creionat prezenţa

Pe foaia mea pătată de erori

Din care au crescut doar flori,

Ce-au stat în parul lor o vreme,

Aşa mi-au ofilit multe poeme...



Mă poartă paşii pe cărări necunoscute,

După mirosul muzelor pierdute

Prin amintiri ce stau să piară

În ignoranţa-mi devenită fiara

Ca drept blestem pentru "superba nepăsare"

Din partea lor, a celor care,

Le-am construit altar de rugă

Cu mâna stângă, mâna slugă...



Acum mai scriu la nimeni, şi nici ei...

Încerc s-ascund meschinele idei

Ce le-a cules mândria de prin gânduri,

Pentru o literă pe foaie am şters rânduri...

În încercarea de-a găsi o strofă potrivită

Să i-o închin, şi-apoi s-o iau pe-o cale diferită

Pentru a evita să îi şoptesc în faţă lent:

Nu ţi-am găsit încă echivalent...