La nunta sufletelor noastre,
Ce au fugit pe-ascuns din noi,
Purtam amândoi haine-albastre;
Uitându-ne lung, rămaşi goi...
Sprijiniţi de copacul de jad ofilit,
Ne ţinea companie luna pierdută şi ea,
Rămasă felinar într-un peisaj prăfuit,
Lepădându-şi argintul şi pielea,
Ochii-i ţinea aţintiţi mai în vale;
La sufletele ce păreau două fire de apă
Prinse la mijloc pe drumul ce trecea agale,
Prin mine şi tine, sfârşind într-o groapă.
Ne-ardea palma văzându-ne sufletele
Iubindu-se cum noi n-am putut niciodată,
Contopite străluceau precum diamantele.
De-am fi apucat şi noi să strălucim aşa măcar
o data...
Firul cel negru l-am recunoscut, eram eu,
Iar tu, odată albă, acum scăldată-n cerneală,
Mâna ţi-ai lăsat-o ghem în pumnul meu,
Şi, cuprinsă parcă brusc de-oboseală,
Ţi-au căzut buzele peste ale mele
Într-un sărut ce ţi-a adus pieptul nebun,
Sculptat în reflexii de stele;
La al meu piept te-ai adunat fără să-ţi spun.
