Oprindu-se o clipă între portretul tău de ceară şi al meu vechi şemineu,
Au ridicat spre cer praful de pe pardoseala camerei ce odată am numit-o a noastră.
Ne-au căzut în noaptea aceea speranţele într-o ploaie de foc cu flacără roş-albastră.
Ne-am ridicat păcatele unul altuia şi le-am aruncat ca orbii drept vină,
Pentru că la nici unul, „noi” nu s-a transpus concret pe retină.
Sub ploi am stat amândoi nopţi de-a rândul, cu rândul;
Am reuşit să curăţăm tot... tot, mai puţin gândul.
Ne-am dat foc la mâini şi ne-am mângâiat reciproc buzele,
Sătui de goliciunea vorbelor noastre, ne-am înghiţit scuzele
Şi-am dat pe gât, un pahar de vin eu; tu ai vrut gin.
Eu speram să te uit, tu sperai ca eu să devin un străin.
Stelele noastre căzătoare n-au căzut prea departe una de alta.
Oricât de mult ne-am zbătut noi, ne-a bătut soarta,
La jocul de şah unde eu nebun şi tu regină, de-aceeaşi culoare.
Ne-am sabotat reciproc: eu am rămas fără scop, tu fără floare.
Lanţurile din jurul încheieturilor ne-au ros tot ce-aveam, mai puţin pielea,
Resemnaţi ne-a găsit apusul căutându-ne visele în fum de narghilea,
Unul în spatele altuia simţeam cum alunecam spre orizonturi străine.
Ai dispărut tăcută ca cenuşa ultimei scântei dar privirea ţi-a rămas la mine.
