Cum să încep când nu mai ştiu ce-i ăla început,
Când ştiu că tot ce am avut am şi pierdut.
Castelul meu de cărţi de joc s-a năruit tăcut,
Nici visele nu le mai vreau,fac parte din trecut
Ai terminat,mai plângi pe scena fără spectatori?
Luminile s-au stins,toţi au plecat la primii zori.
Ei au văzut doar teatrul şi nu drama, cea plină de fiori,
Ar trebui să pleci şi tu...te-ajut ca să cobori?
Te vad nedumerită...mă cauţi cu privirea?
Sunt doar o umbră de cenuşă ce-alungă nemurirea,
Din ce am fost şi am avut,eu am rămas cu amintirea;
Dar tu mai ai o şansă, să redescoperi fericirea
Te văd, te-aud, dar nu mai are nici un rost,
De-acum nu va mai fi la fel, nu va mai fi ce-a fost.
Mi-am pus speranţe într-un vis prostesc, şi cu ce cost...
Mă vad din ce în ce mai mult într-un tablou anost.
Mă faci să râd,copil cu ochii de smarald topit în asfinţit.
Când te-ai uitat ultima oară în oglinda cu rama de granit?
Să-ţi vezi chipul de înger sculptat în porţelan neşlefuit,
Laşi lacrimi amare să-ţi înece chipul, acum că s-a sfârşit?
Nu fi naiva, eşti încă tânără, frumoasă şi plină de umor.
Poate n-ai tot ce vrei acum, dar vei munci cu spor,
Să ai tot ce-ţi doreai ca mic copil,pe când cântai la cor,
Să te îndrăgosteşti şi să iubeşti..să crezi iar în amor.
.
.
.
.
Eu am plecat,se face ziuă şi mi-e cam teamă de lumina pură
Dar stai,cum te numeşti?de ce preferi doar noaptea fără lună?
Pentru că am ales, şi ce-am ales a provocat furtună
Daca doreşti să şti mai mult,întreabă noaptea, o sa-ţi spună...
