În podul palmei tale m-am urcat,
Vroiam să fiu la înălţime,
Să trag în piept aer rarefiat,
Dar palma ta a fost prea mică pentru mine...
Am tras pe nas mai multe, nu doar aer şi toxine.
Natura,lumea toată am ţinut-o în pieptul meu!
Mi-au înflorit plămânii-n muguri mici cu izuri fine
Şi libelulele-au făcut din mine-un heleşteu.
Am înghiţit luna s-o pun pe cerul gurii mele,
Cuvintele ce le-am rostit apoi au fost divine.
M-au blestemat în schimb şi m-au trădat gurile rele,
N-am mai putut de-atunci s-o ţin doar pentru mine.
Pământul ce l-am tot călcat cu-a mea privire,
Poartă şi-acum în el urmele paşilor străbuni
Ce şi-au lasat în praf fărâma lor de nemurire,
Pentru cei ce vor alerga pe-aceiaşi paşi, doar că mai buni.
M-am înecat de-atata ori în ochii muzelor...
Doar ca s-apuc să le culeg furtuna din adâncuri,
Lăsându-mă purtat doar de parfumul rozelor,
M-am adunat la loc iar din nimicuri.
Căzând pe gânduri m-a durut cumplit,
Oasele toate mi s-au fărâmat când am atins Abisul.
Încet, încet, bobocul vieţii mi s-a ofilit...
Salvat am fost doar de sărutul ce mi-a ruinat visul.
