Na'kari

Doar corbii albi mai poartă-n zborul lor cărarea,

Întinsă peste nenumarate tări de praf şi de grafit,

Acolo, în plină iarnă, grădina-i de lalele nu s-a ofilit

Înconjurând al ei hamac din care admira cum îi dansează marea.

Pe malul îngheţat o poarta pasul, dar gândul i se duce mai departe

La fel îi fuge si privirea, din ochii ei de caramel topit

Scăldându-se în orizontul  rece ce îi ramane strain şi-nmărmurit,

Doar vântul ce-i aduce veste, şi  vestea ce-o aduce sunt doar şoapte.

De jos priveşte la primii fulgi de nea ce în tango se-avantă,

Deasupra ei, urmaţi de alte mii şi mii de suflete de gheaţă.

Împerecheati coboară spre ceea ce noi o numim viaţă

Şi nu-i nimic mai mult decat o clipă: perfidă şi măruntă.

Îi ţese soarele mantaua de lumină peste umeri,

Ce i-a sculptat natura în porţelan şi ceară albă,

Pe gâtu-i fin, mituri şi astre stau împletite-n salbă,

Dar umbra zâmbetului ascunde-n schimb doar temeri

Torente de petale se-adună-n preajma ei ,

Acorduri vechi  se-aud din corzi de bronz tocite,

Se sparg talazuri de catargurile epavelelor  înmărmurite,

 Cu ochii-nchişi  tot  simte briza cu iz de orhidei.

Îi face semn poetului  timid să iasă la lumină.

Din sfera de-oglinzi opace, deschise a lui mână,

Condeiul neîncetat lucră o săptămână,

Balada i-o cântă, dar doar sub lună plină .