Tăcerea ascunde întodeauna paşii celor mai timizi,
Prin praful lumii, plimbându-se pe strada plină de perfizi
Căci numai pasul ei,
în taină poartă taina unui vis.
Doar ochii: lagunele-i de chihlimbar, mai văd intrarea-n
paradis.
Rămane-n spate lumea, între pereţi de piatră,
În mijlocul naturii gânduri măreţe o aşteaptă;
Coroana dezgolită a pădurii se-apleacă-n reverenţă,
Şi vântu' în jurul ei îşi cântă corzile-n cadenţă.
Raze timide varsă soarele, frângându-se pe buzele-i
trandafirii,
Curând se pierde urma ei sub colosale bolte safirii;
Bolte ce ţin în pântece pe lângă stele, nenumarate
vise:
Speranţe vagi ce moştenite de copii în ochii le stau închise.
Acolo, ţinând în mână cheia Porţii ce separă Cerul de Pământ,
Aşteaptă el, străinul ce legat de ea prin jurământ,
Născut din incestul a două umbre vegheză asupra ei
necontenit;
Privindu-i însa frumuseţea rămâne adânc nedumerit.
Odorul crinilor de mai pe gâtul ei de porţelan,
Îmbată simţurile străinului ce o conduce la divan
Şi luând în mâna lui pe-a ei, simte fineţea pielii ca de
ceară,
Deşi e frig, bătut e iar de adierea nopţilor de vară...
Ea îi zâmbeşte larg, privind adânc prin fiinţa lui,
Născut ca şi himeră, soldat în slujba nimănui,
Serveşte fiinţa ce-o admiră, pe cea care îi zâmbeşte,
Îndrăgostit străinul stă, în umbra celei pe care şi-o doreşte.
Se-aprinde cerul violet, cu nuanţe de turcoaz topit,
În faţa fetei ce-şi întinde mâna spre zarea ce s-a risipt
Spartă-n atomi sub urletul de jale al lupului pierdut,
De haita ce l-a renegat, de haita ce nu l-a mai vrut.
Deschisă Poarta de străin, aşteaptă paşii ei tăcuţi,
Ce vin trăgând în urma lor cuvântul celor mulţi necunoscuţi.
Rămase însă în prag chemându-l din priviri la ea,
Şi sărutând ale lui buze, sădii în ochii lui uitarea.
Trecu pe celalalt tărâm fără să mai arunce o privire,
Lăsând în spate un strain ce agăţat de-o amintire
Îi va purta în suflet sărutarea de pe buzele de trandafir;
Încă un an va aştepta din nou domniţa cu părul de caşmir.
