Mil'lian (Partea I)

Amurgul a trei sori stingea în depărtare zarea,

Pe plaja prinsă-n umbre se auzea doar marea.

De calmul valurilor se-mpiedicau perechi de paşi mărunţi

Ce în tandem cu vântul se coborau din munţi.

Rupt din înaltul cerului se lasă-n jos un fulger negru

Luand forma unui demon, îşi aruncă-mprejur ochii de tigru.

Ajunse în faţa fiinţei ce coborâse dintre munţi mai înainte;

Aceasta, se prezentă prin reverinţă în sfintele-i veşminte.

-Ne întâlnim din nou, tu Scythe "Aducător de Moarte"

-Prefer deschizători de drumuri cu-o misiune aparte,

E o plăcere să te-ntâlnesc din nou serafim Mil'lian,

Sunt curios ce alizeu mi te-a adus pe-acest liman.

-Ştiam ca vei veni, mi-au spus-o sorii,

În plus, în calea ta ai spulberat toţi norii.

Când ai căzut pe-acest pământ ţi-am întâlnit privirea.

Hai recunoaşte, mă căutai şi tu să ne-amăgim din nou cu fericirea!

-Nu recunosc nimic, în schimb îţi dau dreptate,

Privirea mea o căuta pe-a ta de secole uitate.

Nu am uitat de întâlnirea noastră pe braţul Galaxiei Nerr'a

Văd, ţi-au rămas încă în păru-ţi creţ flori de camera.

În ochii lui de gheaţă se-aprinseră scântei,

Se-apropie de tânără şi luând în mâna lui pe-a ei,

O sărută adânc cu buzele-i albastre

Lăsând pe-ale ei buze amprenta multor astre.

Tot în tăcere mâna fetei, se-opri pe pieptul lui.

Simţi în loc de inimă bătând blestemul Tatălui

Ce l-a făcut Distrugător de Lumi în Univers;

Menit ca să distrugă, unealta Lui de şters.

Aprinşi cei doi, nemaiputând  dorinţa lor reţine,

Se înveliră apoi în flăcări vii, divine

Şi-n dansul pasiunii dădură foc la cer,

Pământul de sub  ei se transformă-n eter

Geneza unei stele sfârşi în acea noapte,

Pe cer nu se vedeau decât frânturi din nori de lapte.

În jurul lor se aşternu tăcerea cântată de-ntuneric;

Toate adunate stăteau captive într-un tablou himeric.

Când primul soare se trezi, s-alunge noaptea ce-ntârzia să plece,

Pe trupul gol al Mil'lianei se stranse roua rece.

Sorbind-o din priviri veghea asupra-i Scythe de pe stânci,

-Trezeste-te iubita mea, vin apele adânci!

O deşteptă degrabă marea, cu stropi de gheaţă repezi

Şi o porni tot goală sărind pe zeci de lespezi.

Ajunse lângă Scythe ce o privi zâmbind,

Iar mâna lui se-aprinse, un soare-n palmă el clădind.

-Te rog ce te-am rugat şi în trecut, să cruţi această lume!

Da-i timp, speranţă, din nou la viaţă să se-adune!

Vei fi surprins să vezi în ce-nfloreşte viaţa...

Nu vrei s-auzi cum râde natura dimineaţa?

-Când totu-i trecător, ce rost mai are-o clipă?

De-ar fi să las această lume, aş face o risipă!

Nu vreau să mă gândesc că ieri era o floare,

Şi azi e-o piatră goala ce-o încălzeşte-un soare.

-Ar trebui să pleci, te-aşteaptă Ceata ta de îngeri,

Nu vreau ca Raziel să-mi mai trimită plângeri.

Iar dacă mi Te ia, ma voi simţi iar singur

Şi nebunia mea se va aprinde sigur.

-Scythe spune-mi sincer, ce cauţi tu, iubirea?

Întreabă Mil'lian în timp ce-i evită privirea.

Îi puse mâna-n dreptul inimii s-asculte iar tăcerea,

Căci Scythe era rece, născut cu nemurirea.

-Cum aş putea să caut ceva ce pentru mine nu există?

Dar tu, tu eşti cladită din lumină şi totuşi te văd tristă.

Distrugatorul lung privi la serafimul ce suspină,

Ceva se rupse-n el şi brusc ştiu cine-i de vină...

-Eu plec acum, fă-ţi treaba, Aducător de Moarte,

Te vei trezi într-un final ca nimeni nu ţi-e aproape,

Iar eu...voi fi trimisă în lumea muritorilor;

Mă voi ruga să  nu te văd cum vii să dai foc zorilor!

Un pas păşi în spate, călcând pe aer moale,

Îl sărută pe frunte simţind cum pieptu-o doare;

Se ridică-n văzduh şi se-nalţă uşor.

Tot ce rămase-n urmă fu doar al ei odor.

Se înălţă de-asemeni şi Scythe peste ape

Ţinând în mână soarele ce începu să-i sape

În pielea de opal cu aur tatuată;

Pe piept un Pheonix ţinându-i lumea-ncătuşată.

Lăsp sp cada mingea de lumină în inima oceanului,

Ce-n disperare întinse mâna malului

Dar stâncile de calcar îi retezară avântul.

În final, tot ce atinse malul fu doar vântul.

Pământul tot se scutură şi începu să geamă.

În ochi de apă repezi munţi se scufundară

Şi limbi de foc ale abisului făcură totul scrum.

Nepăspător Distrugătorul se avântă prin fum.

Ajunse în adâncurile-aprinse ale pământului,

Mergând pe urmele lăsate-n umbra timpului.

Se-opri în faţa Gaiei ce-l aştepta se pare;

Văzându-l că soseşte ştiu că nu mai e scăpare.

-Cum te numeşti tu Gaie ce guvernezi această lume?

-Sunt Eda'riana, dar ce contează al meu nume?

Acum, când totul se va pierde-n focul mistuirii,

Să mă întrebi de nume e împotriva firii.

-Te ştiu, eşti Scythe, Călău în slujba Lui!

Te simt de când  tu mi-ai păşit hotarul cerului.

Văd că-n zadar a fost s-o chem pe Mil'lian,

Blestem a ta fiinţă, ştiind ca voi sfârşi în van!

-Eda'riana, Gaie, de-a lungul vremii Te-a vegheat,

Din voia Lui, cu mâna Lui El Te-a creat;

Dar ai greşit şi-ai neglijat acest pământ

Şi vieţile ce-au fost odată nu mai sunt.

-Viaţa de pe-acestă piatră a curs numai în tine;

Să simţi doar tu căldura nu te-ai putut abţine.

Te-ai răzbunat pe fiinţele ce te-au slujit.

De ce-aş păstra acest cavou pustiu şi prăfuit?

-De îmi vrei moartea, mai am o singură dorinţă:

Aruncă-mă la sânul lor, îţi este cu putinţă.

Vreau doar să simt căldura sorilor încă odată;

Braţele lor, până la urmă, sunt tot ce-am vrut vreodată.

-De vei sfârşi, va fi de mâna mea!

Dorinţa ce o ai e demnă doar de-o stea.

Tu, Mamă a Naturii, ce ţi-ai ucis copiii,

Nu numele ce-l cer ci-acest păcat e împotriva firii!

-Priveşte-mi Râul Vieţii cum lumea părăseşte.

Spune-mi tu Scythe, la ce îţi foloseşte,

Să-mi vezi venele sângerând cu ceea ce a fost odată viaţă?

Priveşte bine demonule cu ochii tăi de gheaţă!

Căzu-n genunchi pe jumatate moartă cu venele-i deschise. 

Distrugatorul se-aplecă şi rănile-i închise;

O luă în braţe apoi şi-o sărută pe buzele-i de-opal aprins,

În ochii Eda'rianei, lumina s-a şi stins.

Se ridică cu ea în braţe Scythe peste mările de foc;

Prin ploile de sânge ale pământului acesta-şi făcu loc.

Se-opri pentru o clipă în faţa sorilor ce admirau sfârşitul:

-Această biată fiinţă nu va mai prinde răsăritul.

-Ne e indiferent, răspunseră cei trei la unisol,

N-am vrut această Gaie, şi n-a jucat un rol

În nemurirea noastră ce se va stinge peste veacuri multe

Am refuzat-o în nenumarate rânduri, n-a vrut să ne asculte.

-Ce soartă va primi, lăsăm la judecata ta.

Fă-ţi treaba Aducător de Moarte! sfârşeşte-i de doreşti viaţa.

Dar dacă o faci, în altă galaxie sapă-i tu mormâtul;

În galaxia noastră nu vom primi nici mortul şi nici sfântul!

- Vă las atunci să ardeţi timpul ce-l aveţi,

De vizitat vă vizitez când n-o să mai puteţi.

A vostră flacară  voi lua, s-o sting cu întuneric

Şi tot ce-a fost nu va mai fi decât un vis feeric.

Porni în zbor prin Univers, spre colţuri vast îndepărtate;

În locuri pline de-ntuneric de El de mult uitate.

Ajunse în lumea ce-avea gazdă un soare cu flacără-albăstruie:

Planeta ce-o numea el casă, cu zarea amăruie.

Atinse iarba argintie, din câmpul plin cu flori

Ce începură toate a plânge amarnic de-al lui dor;

Păsări se ridicară în văzduh zburând în jurul lui,

Din depărtări priveau la el zeci de perechi de ochi căprui.

-Veniţi, le chemă Scythe, v-am mai adus o soră!

Grăbiţi-vă, de nu, nu va mai prinde următoarea auroră.

Hrăniţi-o voi cu  viaţa ce eu v-am dat-o vouă

Şi în iatacul meu trimiteţi-o când va fi lună nouă.

Trecură săptămâni de când pe Eda'riana o aduse,

În grija Gaielor-surori din ale căror lumi distruse

Scythe îşi luă ca drept trofeu pe fiecare Gaie,

Făcând din ele un Harem să-i ţină companie în odaie.

Când luna plină se aprinse în roşu sângeriu,

Eda'riana îl aştepta pe Scythe pe patul purpuriu.

-Ce vrei Distrugătorule, de ce-ai salvat a mea viaţă?

Doreşti să fiu amanta ta, să-ţi încălzesc corpul de gheaţă?

-Ai de ales tu Gaie decăzută: trăieşti aici ori poţi muri,

Nu poţi scăpa din acest loc, de mine tu nu poţi fugi!

De mi te dăruieşti, poftită eşti în al meu Harem tu să stai,

Stinge-mi te rog setea; vreau corpul tău tu să îmi dai!

Eda'riana tăcu şi fără-a spune un cuvant de el se-apropie,

Simţind atingerile fine ale Gaiei privirea demonului scânteie;

Prinse în braţele-i calici al fiinţei firav trup,

Şi-n el se trezi brusc năravul unui lup.

O dezbrăcă de-ale ei haine ce-atinseră podeaua,

Şi-n pieptul gol al Gaiei pierdându-se, simti acesta cafifeaua.

Sub clarul lunii ce îşi împrăştia lumina de un roş' aprins,

Târziu, spre dimineaţă, contopirea lor s-a stins.