Xaro'na

De-mi treci marea de cerneală

tu copilă ce-ai strâns rânduri,

În mâinile ce-ţi sunt de ceară

atingând atâtea gânduri,

Puse-n grabă pe hârtie,

să nu zboare precum vântul,

Ţin în ele taina lumii;

ţii în mână tot Pământul!

Barca ce ţi-o faci din trestii

a purtat de-a lungul vremii

Zei ce au pierit cu timpul,

şi-ale nopţii mândre bestii.

Dar acum te poartă-n braţe,

peste apa mea de gheaţă;

Vino, azi te-aştept la Poartă

să-mi spui ce vrei de la viaţă.

Malul ce-ţi sărută pasul

te primeşte-n a mea lume;

Locul unde cei aleşi ajung,

dupa cap nu dupa nume.

Lasă-ţi mâna prada mie,

vreau să te conduc copile,

Pe tărâmurile mele

unde totul stă în file.

Ajunsă în faţa Porţii,

desfă-ţi mintea într-o cheie.

Forma ei va fi lăstarul

unei flori de orhidee.

Vei deschide cu ea lumea

ce stă închisă într-o coajă:

Univers al celor care

s-au găsit pierduţi pe plajă

Bolta ce o vezi deasupra

îngerii i-au dat culoare,

Prin luceferi mereu tineri,

veşnic tânjind cu ardoare

la iubire pământească

ce-i găsită în trupuri calde.

Azi tanjesc la ai tăi ochi,

în lumina lor să-i scalde.

Podul ce îl vezi la mal,

ridicat în cinstea ta,

Cere paşii tăi mărunţi;

lăsă-ţi haina-n grija mea.

Te îndrepti spre locuri unde

nu-i nici frig şi nici căldură,

Poti să laşi acum de-oparte

masca ce-o ai pe figură.

Braţu'-ntinde, desfă pumnul

într-o arcă ce va ţine,

Munţi întregi de aur verde,

Fiinţă cu puteri divine,

te proclam şi te ridic

Printre zei de muritori,

făra să îţi cer nimic.

Luna îţi va împleti iatacul

din raze de-argint topit,

Legănată-n umbra zilei

vei dormi la asfinţit.

Aripi de dragon pătate

vor cuprinde trupul tău

Şi îl vor purta în spate

până-n pragul lui Orfeu.

Harpa lui îţi va fi muză,

serafimi îţi vor croii

Rochia ce o vei purta,

rochia-n care voi privi

Cum îţi mişcă fiinţa toată,

într-un dans al nemuririi.

Frumuseţea ta copilă,

este împotriva firii!...

De vei înota oceanul

viselor ce nasc din gânduri,

Nemurirea te aşteaptă,

te vei pierde printre rânduri

Ce le-ai scris seară de seară

cu speranţa drept peniţă.

Grija însă la iluzii,

grijă draga mea domniţă...

Trezită vei fi de mare,

de-a ei calmă briză rece,

Valuri albe, roş', albastre

peste gleznă îţi vor trece,

Să-ţi aducă-n braţe taina

celor mai ascunse locuri;

Îngropate în adâncuri,

Făurite-n timp şi focuri.

Îţi voi umple eu carafa

cu stropi mari de rouă fină,

Culeşi pentru dimineaţa ta

din bobocii de lumină

Ce-au crescut pe glezna nopţii,

din flori albe de-ntuneric

Sus pe marginea Abisului

răspândind miros feeric.

Este timpul draga mea,

Universul meu se-nchide.

Însă ştiu că mintea ta,

altă lume va deschide.

Păşeşte  tu iar prin poartă

fără să-ţi întorci privirea.

Din toată povestea mea,

ţie îţi las amintirea...

Ce-o sa faci oare cu ea

te priveşte doar pe tine.

Vinde-o celor mai săraci;

...iar de nu te poţi abţine,

Ţine-o încuiată-n minte

printre ale tale gânduri

Ce-mpletite cu speranţe,

Îţi vor răsări din rânduri.

Maya Avi’ora

Păşeşte-n palma mea de vrei tu domnişoară,
Să te conduc doresc, pe scena vieţii.
Păstrează-n mână a ta vioară,
Vreau să îmi cânţi în zorii dimineţii.

Ridică Caron cortina nopţii dintre umbre,
Să poată ochii mei calici să te admire
Cum, stând în faţa dimineţii ţintuită în penumbre,
Ridici de jos tăcuta ta privire.


În acea clipă, tăcerea se revarsă peste lume.
Cu porţii mici de linişte se naşte zarea,
Lumina se repede în ale valurilor spume
Să-ţi poarte chipul unde n-ajunge uitarea.

Vioara prinde glas la prima notă.
Se-opreşte timpul să asculte lângă mine,
Cuprinşi de vrajă sub aceeaşi boltă,
Stăm amândoi uitându-ne la tine.

Aud arcuşul tău cum pe vioară se avântă...
Dispare tot în jur, rămân doar spaţii goi.
În Universul ce se naşte şi se zvântă,
Privesc acum la cer în ochii tai.

În ultimul acord îmi stă trezirea;
Din visul meu: ocean întins de note-adânci,
În care mi-am găsit la fund iar nemurirea,
Doar ca s-o pierd din nou pe undeva pe stânci.

De tine să m-apropii îndrăznesc cu greu,
Violonista zorilor de azi ce laşi mereu ecou;
Îţi dăruiesc crinii imperiali: ofranda lui Orfeu
Şoptindu-ţi "Maya, te-aştept să-mi cânţi din nou..."

Ida’na A’ona

Aminteşte-ţi de mine ca cel ce văzându-te afară,te-a făcut să zâmbeşti.
La marginea cerului, în ceaţa dintre lumea ta de culori şi-a lor de cenuşă,
Rămasă ai fost, uitându-te-n jur cu lacrimi aşteptând lângă a lor uşă;
Te-am găsit căutând ceva să mănânci şi să bei, ceva să iubeşti...


Aminteşte-ţi de-a mea atingere şi cum, mâna mea dreaptă,
La pieptul tau şi-a culcat palma obosită în cautarea salvării
Ce n-a venit decât prea târziu,la sfârşitul timpului când vocea chemării
Spartă demult a rămas în golul imens dintre suflet şi-a inimii ultimă treaptă.


Aminteşte-ţi ochii mei ce căzând asupra ta, te-au scăldat în lumini:
Aurori boreale născute din ale mele lacrimi de gheaţă şi ale tale scântei,
Ferecate adânc în privirea-ţi de foc verde-albăstrui şi, vrei nu vrei,
Te-ai dezbrăcat de secrete înaintea ochilor mei calici şi haini.


Aminteşte-ţi al meu sărut ce ţi-a căutat fruntea cufundată în pernă,
În timp ce buzele-ţi ostenite căutându-le pe-ale mele n-au găsit decat umbra
Gurii mele ce rătăcită în păru-ţi brunet de-abanos, găsii doar penumbra
Clipei când buzele noastre, s-au întâlnit în sărutarea eternă.


Aminteşte-ţi cicatricile trupului meu ce le-ai simtit tremurând sub tine.
În căutarea sufletului pe harta fiinţei mele obosite înainte de vreme,
Cu mâinile tale săpând în ai mei omoplaţi goi ai dat de poeme;
Şi-ai crezut că sunt ale tale, ale voastre, ale lumii!...dar erau ale mele.

Ana'lucy

Pe scena prinsă de amurg în raze ale soarelui ce cade,
Orchestra serii cântă partitura lunii în cascade
Pentru fiinţa ce desculţă păşeşte pe pământul rece,
Cu ochii-nchişi aceasta, aşteaptă soarele să plece.

Renunţă rând pe rând la haine, lăsându-şi trupul gol,
În grija nopţii ce grăbită o-nvăluie domol,
Legându-i fire de-ntuneric pe coapsele de ceară,
La încheietura mâinii stângi prinzându-i o brăţară.

Prin părul de-abanos dulceag ce îi ascunde omplaţii,
Se pierd fluturii nopţii...s-au mai pierdut şi alţii
În ochii ei de chihlimbar ce au supus pe mulţi,
Privirea ei cu flăcări vii te fac să o asculţi.

Strigarea mută a nimfei o aude clar doar vântul,
Din jocul frunzelor de-argint se apropie ca gândul,
Să prindă mâna fetei ce simţindu-l, se aprinde
În steaua nopţii ce de boltă se desprinde.

Începe totul cu un pas umbrit de-o amplă piruetă,
Şi vântul ce-i înalţă în tăcere supla-i siluetă
Spre luna plină ce cu braţele întinse o primeşte,
Să-i simtă frumuseţea, sărută fruntea-i părinteşte.

O cheamă înapoi pământul din preludiul ei cu luna,
Şi coborând se-ntinse după vânt să-i prindă iarăşi mâna,
Dar mâna ce o prinse era alta, mult mai caldă;
Fiind a poetului ce-n ochii lui cu lăcomie o tot scaldă.

Un semn din mâna lui şi-orchestra amuţeşte,
Dintr-un stejar bătrân, un cântec se porneşte,
Cântat de-o umbră la chitară încet cu voce stinsă
Sub armonia notelor, de lume se trezi desprinsă.

Rămase ea, fără poeţi, noapte sau lună.
Ea singură şi al ei dans întodeauna împreună,
Timpul rămase-n loc, privind-o cum se mişcă-n lumea ei;
Văzând-o cum dansează, te abăteai din drumul tău fără să vrei.

Se năpustiră raze vii de soare s-aducă dimineaţa rece,
Sfârşind brusc dansul fetei ce se grăbi să plece,
Uşor se îndreptă din nou spre viaţa ei de zi cu zi...
"Ana'lucy..." şoptii poetul, "...te-aştept ca să revii."

Lina'dama

Singurul lucru de care mi-e frică sunt eu.
Îmi tremură trupul sub apăsarea puterii ce-o ţin
În minte, idei şi în gânduri...în mâini mai puţin,
Degetele stângi le stăpânesc cel mai greu.


Respiră prin mine o fiinţă ce înghite cuvinte,
Pe marginea Cascadei Tăcerii cântându-şi balada
Sufletul putred întinde peste tâmple-mi arcada,
Sub bolta Lumii ce-şi varsă în mine privirea-i fierbinte.


Ascund în pumnu-mi de ceară voinţa de fier
De-a trece oceanele vieţii ce topesc în ele furtuni,
Aduse de buzele-amare ale celei ce cu ochii-i cărbuni,
Mi-a pus lanţuri gândirii fermecând-o din fluier.


Paşii mei ce se pierd pe potecile Timpului,
Conjură umbrele muzelor ce pe rand mi-au muşcat buza
Lăsându-mi trofeu sutienul sau bluza,
Să le uit în schimb trăsăturile chipului.


Bătăile inimii le-am pierdut în vocea Pământului;
Strigându-mă din adâncuri s-a scuturat cerul
Lăsând peste mine lumina şi gerul
Stelelor ce căzând mi-au lăsat blestemul cuvântului.