Fassir't

Ţi-au spus mai toţi,

nu numai eu...

Că vei sfârşi,

sub apăsarea măştii de hârtie,

Într-un infern,

de unde îţi vei privi divina nebunie;

Cu disperare,

pe scena acompaniată de Orfeu.



Opreşte-te la timp,

ca ceea ce regreţi să laşi uitării;

Închide ochii,

ştiind de frica nevenitului apus...

Aşa cum o făceai,

când încă mai spuneai ce-aveai de spus,

Inevitabilul răspuns,

E umbra înecată-n spuma mării.



E în zadar,

când simţi conştiinţa cum se frânge,

De zidul rece,

al îngheţatelor păreri de rău...

Şi dai s-apuci,

ceva ce nu de mult era al tău,

Doar ca să vezi,

cum din priviri dorinţa ţi se stinge...

Tain'ceti!

Blasfemie?!

S-a apucat stiloul de regie!...


S-au răsculat cuvintele!

Împotriva mea, a ta,a tuturor...

A celor ce-au clădit imperi cu-ajutorul lor!


S-au săturat de-atât abuz,

De nedreptate până la refuz.

Şi-atâta tortură,

A provocat în DEX o crăpătură...


Acolo aţi săpat o mină

Sperând să luaţi cuvântului o parte din lumină...

Să o folosiţi în scopuri inutile şi parşive

Având că scuză motive primitive...


Oare-aţi uitat voi inţelepti,

Că aţi jurat să fiţi faţă de carte drepţi?

Ziei'cripo

A fost,s-a dus...

În lungul drum spre etern apus...

Răpus de noapte sau tăcere,

Nici nu mai ştiu care din ele...



Tot ce-a ramas e praf...

Nici testament, sau poză cu autograf...

Doar cântec de vioară,

Să-mi amintească-n fiecare seară

Că gândul meu e cel ce l-a tradat...

Eu sunt călăul care,

În lanţuri l-a ţinut legat...

Şi l-a lăsat drept pradă umbrelor

În compania rece a astrelor...



L-am renegat fără cuvinte...

Iar ce-a din urmă rugăminte

A scris-o pe un gând,

Bătut de ploaie şi de vânt

Abandonat pe un mormânt din cimitir

Să-ţi plângă ochii de safir...



Mormântul nu era al lui,

Era al meu, al trădătorului...

Serim'izec'icu

Ştiu,

Poate că v-aţi plictisit

De eu,poetul zăpăcit

Şi-orgoliul meu cel fără minte,

Ce s-a legat de mine prin cuvinte...

Dar înainte să-mi azmut condeiul pe hârtie

Vă sunt dator cu un motiv

Şi-o gură de tărie...

Ne-a angajat o văduvă atroce

Ce-a spart oglinzi cu zambetu-i feroce.

S-a prezentat ca fiind Conştiinţa

Şi mintea mea,

E locul unde-şi are reşedinţa...

S-au dus, prin rânduri de poveste, veşti,

Că hoţi mai pricepuţi nici nu găseşti…

Şi ne-a promis Conştiinţa mii de gologani,

Dar când e vorba de Cuvânt

Avem mândria de tâlhari!

Şi am plecat la drum în depărtări,

Noi doi şi-o hartă plină de-ntrebari

În misiune de-a găsi cuvinte sfinte,

Furate şi pierdute cu secole-nainte…

Am început cu Iadul minelor de semantem,

De unde ne-am întors

Cu mâna goală şi-un blestem

C-am îndrăznit să tâlhărim stafi

Ce-au tâlhărit la rândul lor

Pe înţelepţii vremii...

Comoara lor, cuvintele ce le dorim,

Stau poate şi-azi ascunse sub un acronim

Ce l-am tot căutat,

Prin temple, mausoleuri,chiar şi piramide

Sub bolovani,pe fundul mărilor acide...

Dar n-am găsit ce căutam...

Minunea s-a-ntamplat în timp ce ne-ntorceam,

Când un copil grăbit, ce nu era atent la noi

Ne-a dărâmat pe amândoi...

Ne-am ridicat nedumeriţi,

Puţin fustrati şi ameţiţi

Şi când ne pregăteam la rost să-l luăm

Că a fost neatent să-i reproşăm,

Copilul a spus trei cuvinte:

"Îmi pare rău" şi a fugit cu capul înainte.

Noi am rămas pe loc,uimiţi ce-i drept...

Cum poate un copil să aibă

Ce a pierdut un înţelept?...

Şi cât am căutat aceste vorbe sfinte!

Doar ca să le găsim la un copil

Ce-arată a pui de om sărac după veşminte.

N-a fost nevoie să furăm, ci le-am primit

La doi tâlhari le-a dăruit copilul ce-a fugit...

Le-am scris stângaci, pe-un pergament de ceară

Şi l-am ţinut ascuns de zilele de vară.

Iar când am întâlnit Conştiinţa,

I-am dăruit cuvintele,

I-am împlinit dorinţa...

Şi nu am luat în schimb decât,

Doar mulţumirile şi-atât!...
.
.
.
 Ce a făcut cu cele trei cuvinte este mit,

S-au auzit poveşti că unei mâţe ea le-a oferit...

Sip'redorian

E simplu,oare?...

Să vezi cu-aceeaşi ochi o altă lume

Şi să te uiti la lume cu alţi ochi;

Să integrezi în minte a lor sume

De gânduri xenofobe scuipate de deochi...




E simplu,nu?...

Să îţi ridici un fort din pură ignoranţă

Şi să declari răstit că nu eşti ca cei toţi,

Ce-au încercat să fure de la viaţă

Doar ca apoi să îi etichetezi drept idioţi...



E simplu,da!...

Să îmi întorci cuvântul ce te arde în adâncuri

Pentru-a putea să îţi păzeşti mândria;

Să judeci versul meu că poate o să uiţi acele rânduri

Ce au trezit în tine neputinţa si mânia...

Net'tik

Aseară,

în timp ce-mi lustruiam mândria,

M-au căutat trei entităţi:

Vântul, Fumul şi Prostia…

Vântul,

îmbrăcat în umbre,

mai haioase sau mai sumbre,

A bătut primul în geam 

A-nceput să zică multe,

 Păcat că nu-l auzeam...

L-am poftit să intre-n casă,

Am uitat ce frig e-afara...

Şi-am văzut ce rece-ii lumea

Poate pentru prima oară...

Mi-a spus şi de ce-a venit,

Să-mi transmită un mesaj

De la o femeie care,

poate n-a avut curaj...

Totul a durat o clipă...

Ce teribil ţipă Vântul!

Simţi tornade tropicale,

Că îţi iau mintea şi gândul.

S-a scuzat apoi grăbit...

L-am iertat...

Nu-i vina lui,

că femeia m-a iubit...

L-am poftit apoi afară,

Cu timpanele zdrobite,

M-am uitat în urma lui

Cu priviri cam zăpacite...

Fumul,

mai timid de felul lui

Mă sunase dinainte...

Şi-a venit cum a putut,

Ajungând pe nesimţite...

M-am trezit cu el la uşă,

I-am deschis şi a intrat

Cu paşi negri de cenuşă,

Doamne! cât l-am înjurat...

Am aflat de ce-a venit,

L-aţi minţit că sunt poet

Si vrea să-i citesc poemul

Scris în stil de cabaret.

De citit,i l-am citit

Şi-am tăcut...

Atât de tristă este umbra

foculul ce s-a trecut...

L-am minţit că-i o prostie,

Rima-i proastă,ritmu-i slab,

n-are har la poezie…

Numai să feresc pe tine,

Cititorule,străine...

De versuri ce-au topit gânduri

Moartea înşirată-n rânduri...

Şi-a plecat…

cam supărat ce-i drept,

Sper sa nu-şi fi dat seama,

Cât am fost eu de nedrept...

Prostia,

n-am aşteptat-o...

N-a batut la geam sau uşa,

Ea era deja în casă;

Diavol sfânt cu ochii negrii,

şi trup zvelt de ţigăncuşă...

Şi am vrut s-alung ispita…

.

.

.

N-am putut...