A fost,s-a dus...
În lungul drum spre etern apus...
Răpus de noapte sau tăcere,
Nici nu mai ştiu care din ele...
Tot ce-a ramas e praf...
Nici testament, sau poză cu autograf...
Doar cântec de vioară,
Să-mi amintească-n fiecare seară
Că gândul meu e cel ce l-a tradat...
Eu sunt călăul care,
În lanţuri l-a ţinut legat...
Şi l-a lăsat drept pradă umbrelor
În compania rece a astrelor...
L-am renegat fără cuvinte...
Iar ce-a din urmă rugăminte
A scris-o pe un gând,
Bătut de ploaie şi de vânt
Abandonat pe un mormânt din cimitir
Să-ţi plângă ochii de safir...
Mormântul nu era al lui,
Era al meu, al trădătorului...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu