Ştiu,
Poate că v-aţi plictisit
De eu,poetul zăpăcit
Şi-orgoliul meu cel fără minte,
Ce s-a legat de mine prin cuvinte...
Dar înainte să-mi azmut condeiul pe hârtie
Vă sunt dator cu un motiv
Şi-o gură de tărie...
Ne-a angajat o văduvă atroce
Ce-a spart oglinzi cu zambetu-i feroce.
S-a prezentat ca fiind Conştiinţa
Şi mintea mea,
E locul unde-şi are reşedinţa...
S-au dus, prin rânduri de poveste, veşti,
Că hoţi mai pricepuţi nici nu găseşti…
Şi ne-a promis Conştiinţa mii de gologani,
Dar când e vorba de Cuvânt
Avem mândria de tâlhari!
Şi am plecat la drum în depărtări,
Noi doi şi-o hartă plină de-ntrebari
În misiune de-a găsi cuvinte sfinte,
Furate şi pierdute cu secole-nainte…
Am început cu Iadul minelor de semantem,
De unde ne-am întors
Cu mâna goală şi-un blestem
C-am îndrăznit să tâlhărim stafi
Ce-au tâlhărit la rândul lor
Pe înţelepţii vremii...
Comoara lor, cuvintele ce le dorim,
Stau poate şi-azi ascunse sub un acronim
Ce l-am tot căutat,
Prin temple, mausoleuri,chiar şi piramide
Sub bolovani,pe fundul mărilor acide...
Dar n-am găsit ce căutam...
Minunea s-a-ntamplat în timp ce ne-ntorceam,
Când un copil grăbit, ce nu era atent la noi
Ne-a dărâmat pe amândoi...
Ne-am ridicat nedumeriţi,
Puţin fustrati şi ameţiţi
Şi când ne pregăteam la rost să-l luăm
Că a fost neatent să-i reproşăm,
Copilul a spus trei cuvinte:
"Îmi pare rău" şi a fugit cu capul înainte.
Noi am rămas pe loc,uimiţi ce-i drept...
Cum poate un copil să aibă
Ce a pierdut un înţelept?...
Şi cât am căutat aceste vorbe sfinte!
Doar ca să le găsim la un copil
Ce-arată a pui de om sărac după veşminte.
N-a fost nevoie să furăm, ci le-am primit
La doi tâlhari le-a dăruit copilul ce-a fugit...
Le-am scris stângaci, pe-un pergament de ceară
Şi l-am ţinut ascuns de zilele de vară.
Iar când am întâlnit Conştiinţa,
I-am dăruit cuvintele,
I-am împlinit dorinţa...
Şi nu am luat în schimb decât,
Doar mulţumirile şi-atât!...
.
.
.
Ce a făcut cu cele trei cuvinte este mit,
S-au auzit poveşti că unei mâţe ea le-a oferit...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu