Esta’gora

Înecat de speranţă înfloritoare stă biruit
Sufletul tău …eden de teamă mistuit,
Întinzi o mână, cauţi peste prag a trece
Dar tot ce simţi e zidul dur şi rece

Doreşti tu, făptură muritoare şi blajină
Cu gândul s-alungi norul ce-ascunde a lunii lumină
Şi ridicând o mână sa-ţi cadă la picioare
Întunericul supus, câine de vânătoare

Chiar speri ca din privirea-ţi de cristal
Să faci ca timpul să ajungă la final
Gândindu-te că dacă te abandonezi iubirii
Vei stăpânii mânia şi sălbăticia firii

Visezi de crezi că chiar pentru o clipă
Universul va face din tine risipă
Când şti prea bine că toţi sunteţi materie
Doar fiinţe perisabile ce moartea-i sperie

Eşti tu o sfântă, sau cea aleasă,
Să duci în lumină a omenirii rasă?
Consideri c-ai puterea necesară pentru-a prevenii
Dezastrul ce n-au putut să-l evite nici măcar zeii?

Şi dacă da, ce te opreşte să o faci?
Să scapi această lume de foame şi săraci
De ce nu-mpărtăşeşti lumii întregi?
Iluminarea căutată de înţelepţii zeci

Să fie egoism, sau teama de a încerca
Să le deschizi iar drumul, să le redai speranţa
Deoarece şti, la fel ca şi mine…
Salvarea e în ei, şi nu în tine

Tu eşti o fiinţa stranie, mai mult decât aparte,
Născută printre stele şi botezată-n noapte
Iţi duci existenţa, refuzându-ţi destinul
Să te compar cu un cristal, sau cu safirul…?