Yadsenit’nelav

Pentru toţi acei care au văzut în ochii fiinţei iubite
Lumina ce scapără voios nesfârşite şoapte-nflorite
Din adâncul inimii lor precum nestematele nopţii,
Cel ce i-a unit pe toţi a fost glasul neauzit al sorţii….

Pentru toţi acei care tremură când de mână ţin
Mâna pereche ce tremură la fel de sublim
Şi la fiecare pas strâng aceea mana şi mai tare
De frică să nu piardă a inimii strânsoare

Pentru cel sau cea ,care au găsit poate din întamplare
Acea bucurie după care sufletul caută până la epuizare
Şi care se roagă în fiecare zi la soare şi la luna cenuşie
Ca iubirea lor să dăinuiască până-n veşnicie


Pentru fiecare suflet ce şi-a găsit perechea în sfârşit
Şi care pentru cel iubit să se sacrifice e pregătit
Dispus să renunţe la mândrie şi orgoliu ce destramă
Doar pentru a vedea un zambet pe chipul de aramă

Pentru cei care nu au avut curajul să spună până acum
Ceea ce simt în adâncul lor, înainte să devină scrum
Pentru aceia care nu au avut curajul să spună „te iubesc”
Înainte să-şi dea seama cât de mult greşesc

Iubiţi-vă mult copii ai lunii, şi faceţi-o necondiţionat
Nu regreta că ai spus: „Te iubesc” ,pentru că a contat,
Abandonează-te iubirii şi lasă raţiunea la de o parte
Viaţa e mult mai mult decât povestea dintr-o carte
.
.
Şi eu în miez de noapte mă-ntreb, oare-aş putea…
Să mă îndrăgostesc de-o stea?